Fiii voştri singuri hotărăsc în viaţă Care-i meseria ce o vor urma, Fiii voştri singuri mai târziu învaţă Taina ei fierbinte, nobilă şi grea.
Fiii voştri singuri mai târziu, fireşte, Îşi aleg iubita mângâind-o blând, Inima lor largă sinceră-şi rosteşte În privinţa asta cel mai greu cuvânt.
Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe Din copilărie încă, de la voi, Primele îndemnuri, primele poveţe Dorul de lumină, scârba de noroi.
Cât sunt fragezi încă, mame, învăţaţi-i Să iubească floarea pură din livezi Să iubească-ntinsa mare şi Carpaţii, Ce-şi înalţă-n ceruri fruntea de zăpezi.
Sufletul să-l aibă nentinat ca floarea, Ochii lor să fie limpezi şi curaţi, Să nutrească patimi vaste cum e marea, Să înalţe gânduri cât aceşti Carpaţi.
Oamenii, din suflet, veşnic, să iubească, Fraţi să-i socotească, simpli şi-nţelepţi; Învăţaţi-i, mame, crâncen să urască Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi.
Să iubească versul, să iubească struna, Ce-i curat în lume; ce e nou şi viu; Cât sunt mici, să-nveţe a urî minciuna Asta nu se-nvaţă când e prea târziu.
Să iubească ţara, pentru ea să sară La nevoie-n ape, la nevoie-n foc. Învăţaţi-i, mame; dragostea de ţară, Ea cuprinde toate-acestea la un loc.
Ea să le sclipească-n licărul pupilei, Să le crească-n suflet blândă ca un spic. Să se teamă poate de ruşinea zilei Când ar şti că ţării nu i-au dat nimic.
Dacă toate-acestea fi-vor învăţate, Restul o să vină de la sine-apoi Şi-au să se-mplinească visurile toate Ce le-aţi pus într-înşii, mame scumpe, voi.
